Cetatea din Insula Şimian (Cetatea Ada-Kaleh)

  • DT__2821

Căi de acces: cu şalupa de la docurile din Portul Drobeta-Turnu Severin, pe malul stâng al Dunării, în apropiere de piciorul Podului lui Traian, până în Ostrovul Şimian, comuna Şimian, judeţul Mehedinţi

Trecută prin multe momente grele, cetatea strămutată de pe Insula Ada-Kaleh, împreună cu cimitirul musulman, a ajuns pe liniştita Insulă Şimian.

Cea mai importantă perioadă în ceea ce priveşte construcţia acestei cetăţi o constituie înfrângerea otomanilor de către austrieci în anul 1717, an în care armatele prinţului Eugeniu de Savoya ocupă insula. Acesta construieşte aici cetatea în formă de stea alungită, după planurile arhitectului Vauban, cetate ce ocupă în prezent o mare parte din teritoriul Insulei Şimian şi se află printre cele mai importante fortificaţii de acest gen din Europa. Lucrările preliminare au fost începute în anul 1717, an în care insula este legată de mal printr-un lanţ de vase, pentru a ajuta la transportul materialelor. Abia în anul 1737 a fost încheiată fortificarea cetăţii. Cetatea era formată din cazemate şi bastioane, legate între ele prin galerii boltite. Clădite din zidărie masivă şi întărite prin piatră de talie, galeriile erau prevăzute la colţuri cu posturi de strajă. Actuala cetate mai are doar un post de strajă din cele 20 iniţiale.

Accesul în cetate era asigurat prin 6 porţi principale îmbrăcate în piatră fătuită şi ornamentată. Succesiunea de porţi, şanţurile dintre incinte, aşezarea strategică a forturilor şi a galeriilor de legătură prevăzute cu fante şi ferestre de urmărire şi tragere asigurau apărarea cetăţii chiar şi atunci când aceasta ar fi fost parţial ocupată de inamic. Capacitatea de rezistenţă a galeriilor era asigurată şi prin masivitatea zidăriei. Accesul pe terase şi la bastioanele de straje se făcea fie pe scări interioare boltite rampant, fie pe planuri înclinate şi scări exterioare. Terasele galeriilor prevăzute cu dispozitive de tragere asigurau de sus apărarea cetăţii. Aceste clădiri masive cu ancadramente de piatră la uşi şi ferestre, aveau zidurile dublate de galerii sau încăperi ovale menite să ferească praful de puşcă de cea mai neînsemnată posibilitate de incendiu. În interiorul cetăţii se găseau cazărmile şi construcţiile auxiliare din care nu s-au păstrat niciuna în afară de clădirea ce adăpostea depozitul fabricii de tutun şi aceea a comandamentului militar. Cetatea avea trei rânduri de ziduri şi trei şanţuri despărţitoare pentru apă.

Prin Pacea de la Şiştov, Austria restituia Turciei teritoriile cucerite la începutul veacului şi odată cu aceasta, insula de pe Dunăre redevenea aşezare turcească. Atunci îi este atribuită şi încetăţenită şi denumirea de Ada-Kaleh. O altă limbă, o altă civilizaţie, un alt popor, pun stăpânire pe teritoriul insulei care la rândul ei avea să răspundă altor nevoi. Îngropată adânc în teritoriul otoman, Ada-Kaleh îşi pierde statutul de cetate de frontieră. Închise din loc în loc, galeriile de incintă încep să fie folosite de comunitatea turcă drept locuinţe. Apoi, utilizându-se materialele de construcţie din vechea fortăreaţă militară au început a se construi case şi în interiorul fortului, pe locul cazărmilor austriece. Destinate de cele mai multe ori unor locuitori modeşti, casele aveau caracter turcesc, concretizat mai cu seamă în prispele cu foişor. Specific acestor locuinţe era faptul că încăperile erau separate, în locuinţe pentru femei şi bărbaţi ce aveau un mobilier tradiţional şi care erau prevăzute cu o baie în colţul încăperii. A urmat etapa construirii caselor pe zidurile cetăţii. Folosind galeriile drept subasment şi incluzând părţi întregi din pereţii incintelor, căsuţele acestea răsărite din însăşi masa vechii fortăreţe, constituiau latura cea mai pitorească a insulei. Cetatea comunica cu malul românesc şi sârbesc prin intermediul unor tuneluri, în prezent acestea aflându-se la peste 40 m sub apele Dunării.

Accesul era permis prin partea de est şi vest prin intermediul unor porţi realizate în stil baroc, realizate din piatră şlefuită, înguste la interior şi evazate la exterior. În anul 1921, aici se deschidea o fabrică de ţigări de foi, acestea fiind şi preferatele lui Carol al II-lea, rivalizând cu cele mai cunoscute trabucuri cubaneze. Aceste ţigări ajungeau la 17 sortimente, fiind prelucrate manual. În afară de Carol al II-lea, şi membrii familiei regale britanice obişnuiau să comande această marcă de ţigări denumită Cabinet. Pe acestă insulă nu era de ratat casa lui Ali Kadri, cel mai bogat om de pe insulă. Acest edificiu era un palat în comparaţie cu căsuţele turceşti pitice ale celorlalţi locuitori ai insulei. O altă clădire impozantă era moscheea construită de musulmani în secolul al XIX-lea, cu elemente specifice stilului baroc, interiorul acesteia fiind înfrumuseţat printr-un covor persan lung de 15 m şi cu o greutate de 500 kg, constituind donaţia sultanului Abdul Hamid al II-lea, din anul 1904. Pe pereţii moscheei se puteau zări versete din Coran, iar pe sub moschee trecea un tunel ce străpungea zidul cetăţii. Covorul poate fi admirat astăzi la Moscheea Carol I din Constanţa.

Prin Tratatul de Pace semnat cu Turcia în anul 1923, prin care populaţia dorea alipirea insulei la România, insula a revenit României. În anul 1932, insula a fost declarată staţiune climaterică, fiind vizitată anual de circa 40000 – 50000 de turişti români şi străini. Cetatea era renumită nu numai pentru istoricul ei reprezentativ pentru poporul român, ci şi pentru casele pitoreşti şi miresmele exotice ce atrăgeau orice vizitator. Mulţi oameni veneau aici cu barca pentru bunătăţile realizate de către turci: faimosul rahat turcesc cu nucă, alunele turceşti Lokum, ţigări, braga şi halviţa realizată după o reţetă secretă. Insula era scutită de impozite şi astfel, produsele de aici, puteau fi cumpărate la preţuri mai scăzute. Aici se putea cumpăra atât ulei, cât şi parfum de trandafiri, realizat din trandafirii ce creşteau pe insulă, sau bijuterii turceşti.

Pentru a împiedica vânturile puternice, comunitatea turcă a făcut plantări masive, transformând insula într-o adevarată grădină plină de chiparoşi, smochini şi alte plante aduse dinspre „Soare Răsare”.

0 Comentarii
0 Pinguri & Trackbackuri

Adaugă comentariu